Mii de persoane au ținut să asiste la lansarea misiunii Apollo 11, dar milioane au privit acest eveniment în fața micilor ecrane, ascultând vocea lui Jack King, șeful NASA pentru relații publice. Președintele SUA, Richard Nixon a urmărit procedurile de lansare din Biroul Oval al Casei Albe.
Practic, programul a fost lansat de președintele Kennedy în 1961. Intr-o vizită în septembrie 1962 la McDonell Aircraft îl vedem alături de capsula Gemini.
La 16 iulie 1969, ora 13:32 GTU (9:32 a.m. timp local SUA, 16:32 TLRo: o rachetă Saturn V a fost lansată de la Centru Spațial Kennedy și a intrat pe orbită în 12 minute. După ce a parcurs o dată și jumătate orbita Pământului, motorul S-IVB a dirijat treapta a treia spre adâncul spațiului, naveta fiind plasată pe traiectoria de întâlnire cu Luna. Peste încă 30 de minute, modulul de comandă/serviciu numit Columbia, cuplat de modulul lunar LEM cu numele „Vulturul”, s-a despărțit de ultima treptă a rachetei Saturn V.
Pe 19 iulie, Apollo 11 a intrat pe orbita lunară, unde a rămas timp de 30 de rotații într-un plan cu locul de aselenizare, proiectat în sudul Mării Liniștii (Mare Tranquillitatis), la aproximativ 20 kilometri S-V de craterul Sabine D (0.67408N, 23.47297E). Locul programat de aselenizare a fost catalogat neted în urma misiunilor Ranger 8, Suerveyor 5 și de Lunar Orbiter, sateliți de cartografiere a suprafaței lunară, trimiși în vederea stabilirii locurilor de aselenizare pentru programul Apollo.
Pe 20 iulie 1969, modulul lunar Eagle s-a separat de modulul de comandă. Collins, pilotând singur la bordul Columbiei a inspectat Vulturul, care s-a rotit făcând piruete, ca să se asigure că aparatul nu are vreo defecțiune fizică, fiind apt de aselenizare.
In timpul coborârii Armstrong și Aldrin au aflat că traversau punctele de reper cu 4 secunde mai repede decât era programat și au transmis că sunt departe, ceea ce însemna că vor aseleniza la o distanță de câțiva kilometri de locul programat. Lucrurile aveau să le dea emoții mari.
Cinci minute după ce coborârea a început, la o distanță de circa 1.830 m de Lună, computerul pentru ghidare al modulului lunar a anunțat două alarme, apoi au urmat alte alarme. La Centrul de Control al Misiunii din Houston, Texas, inginerul informatician Jack Garman i-a spus controlorului de zbor Steve Bales ca totul e în siguranță, pentru a continua coborârea. Alarmele programului indicau „supradate administrative”, ceea ce însemna că computerul nu era capabil să calculeze toate datele în timp real și trebuia să le amâne.
Aceasta nu era o eroare de computer, nu era cauzată nici de către astronauți, ci se trăgea dintr-o eroare în simularea zborului. Deși nu era necesar pentru aselenizare, radarul de întâlnire cu solul a fost intenționat aprins și pregătit pentru un abandon al aterizării, în caz de urgență. Simulările de pe Pământ nu au prevăzut erorile computerului care suporta datele simultan de la două radare odată cu datele de navigare și control al tuturor funcțiilor.
Când Armstrong s-a uitat afară a văzut că pilotul automat îndrepta nava spre o zonă acoperită cu bolovani, la nord – est de un crater cu diametrul de 400 de metri (mai târziu s-a stabilit că era vorba de „Craterul de Vest”, numit așa deoarece era situat în partea vestică a sitului programat). În acest moment, Armstrong a preluat controlul semi – automat și, cu ajutorul lui Aldrin care îi dicta informații despre altitudine și viteză, au aselenizat pe 20 iulie 1969, ora 20:17 TU (23:17 TLR) când mai aveau combustibil doar pentru aproximativ încă 25 de secunde.
Apollo 11 a aselenizat cu mai puțin combustibil la bord decât celelalte misiuni, astronauții confruntându-se cu o avertizare falsă privind cantitatea de combustibil pe terminate. S-a descoperit ulterior că această alarmă fusese provocată din cauza faptului că atracția gravitațională lunară redusă permitea o aglomerare peliculară mai mare a combustibilului, care nu a mai acoperit un senzor . În misiunile ce au urmat, au fost luate măsuri pentru a preveni acest fenomen.
Cu câteva momente înainte de aselenizare, un beculeț l-a informat pe Aldrin că unul din cele patru vârfuri ale picioarelor Vulturului, lungi de 170cm. au atins suprafața lunară, iar el a exclamat: Contact light!. Trei secunde mai târziu, Vulturul a aselenizat, iar Armstrong a oprit motorul (Shutdown).
Charles Duke, din postura de responsabil cu comunicația dintre Pământ și capsulă (CAPCOM) a înțeles că cei doi au aselenizat și a confirmat „We copy you down, Eagle” (en. Am înțeles că ești jos, Vulturule). Au urmat primele cuvinte faimoase ale lui Armstrong, „The Eagle has landed” (Vulturul a aselenizat).
La două ore după aselenizare, înainte de a începe pregătirile pentru activitățile extravehiculare pe solul selenar Aldrin a transmis câteva cuvinte, subliniind ce reprezintă misiunea lor și cum s-a ajuns la acest succes, mulțumindu-le tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment.
Programul misiunii prevedea ca astronauții să aibă parte de un somn lung de cinci ore, deoarece ei au fost solicitați mult în acea zi. Totuși, ei au decis să treacă peste acesta și să înceapă pregătirile pentru ieșirea extravehiculară (EVA) mai devreme, fiind într-o stare de nerăbdare incitantă, fără nevoie de somn.
Misiunea Luna 15 a fost o încercare de ultim moment venită din partea Uniunii Sovietice pentru a fura din prestigiul misiunii Apollo 11, dorindu-se a fi prima misiune care să aducă sol selenar pe Pământ. După 52 de orbitări ale Lunii și încercări de stabilizare a traiectoriei sale circumlunare, acesta s-a prăbușit pe suprafața lunară în data de 21 iulie 1969. Misiunea a avut totuși importanța ei pentru că a fost una dintre primele colaborări sovieto–americane, inginerii sovietici lansând Luna 15 pe un plan diferit de cel al lui Apollo 11, pentru a evita o posibilă coliziune.
Astronauții au avut misiunea să plaseze echipamentul științific adus cu modulele Apollo și să înfigă steagul S.U.A. în solul selenar. Pregătirile au durat mai mult decât cele două ore preconizate, Armstrong având probleme cu închiderea sistemului portabil de menținere a vieții (PLSS). Conform veteranului John Young, participant și el la o expediție pe lună în cadrul misiunii Apollo 16, reproiectarea modulului lunar pentru a permite o mai mare ușurință în mișcarea cu PLSS montat ar fi trebuit, dar nu a mai fost executată, ceea ce a făcut ritmul bătăilor inimilor astronauților din timpul misiunilor ca cel mai mare înregistrat în preajma ieșirilor și intrărilor din LEM.
Luni, 21 iulie, ora 02:39 TU (05:39 TLR), Armstrong a deschis trapa, începând coborârea sa spre suprafața Lunii, pe scara cu nouă trepte a LEM. Nu a putut observa suprafața de sub picioarele sale din cauza aparatului montat pe pieptul costumului său. In timpul coborârii Armstrong a acționat un inel metalic pentru a desfășura echipamentul împachetat și pentru a activa camera TV de pe cealaltă parte a Vulturului, care a transmis, la ora 02:56 TU (05:56 TLR), saltul său de pe scară, cu piciorul său stâng pe suprafața lunară.
Prima aselenizare a fost surprinsă de un sistem de televiziune slow – scan, incompatibil cu televiziunile comerciale, astfel imaginile au fost preluate de un monitor special, iar apoi au fost filmate de o cameră TV convențională, reducând semnificativ din calitatea imaginilor. Semnalul era primit la Goldstone, SUA, dar și la Honeysuckle Creek Tracking Station, din Australia. În ciuda unor dificultăți de ordin tehnic și a celor cauzate de vremea nefavorabilă, imaginile în alb – negru au fost transmise pentru cel puțin 600 de milioane de telespectatori. Deși copii ale acestui film au fost salvate și sunt ușor accesibile, înregistrările originale inițiale au fost distruse accidental în timpul unei proceduri de copiere pe o altă bandă magnetică. S-au găsit ulterior alte înregistrări originale în Perth, Australia, unde un radiotelescop a recepționat aceste imagini de pe Lună.
După ce a caracterizat praful de pe suprafața lunară ca fiind aproape ca pudra, Armstrong a pășit pe Lună, devenind primul pământean ce a pus piciorul pe un alt corp ceresc. A urmat imediat celebra frază, care ar putea caracteriza întreaga misiune Apollo 11, „Un pas mic pentru [un] om, un salt uriaș pentru omenire.”, spusă la aproape șase ore și jumătate după aselenizare. Aldrin i se alătură apoi pe solul selenar.
Armstrong a spus despre mișcarea în câmpul gravitațional al Lunii, de șase ori mai slab ca al Pământului, că era mult mai ușoară ca la simulări, neconstituind nicio problemă pe teren.
Era prima aselenizare, așa că Armstrong a făcut poze cu solul de sub LEM, pentru ca inginerii NASA să observe ce se întâmplă în urma aselenizării, apoi a luat mostre de sol. A luat camera TV amplasată pe MESA, făcând o panoramare și a montat-o pe un trepied situat la 12 metri distanță de modul. Cablul TV a rămas parțial încolăcit, prezentând pericol de împiedicare în tot restul timpului cât au avut activități extravehiculare.
Rucsacul (sistemul portabil de menținere a vieții) a creat tendința astronauților de a se cădea spre spate, dar niciun astronaut nu a avut probleme cu menținerea echilibrului. Aldrin a început să testeze diverse modalități de a merge, unele foarte amuzante, cum ar fi săriturile, care s-au dovedit cele mai economice ca efort. Aceștia au relatat ulterior că trebuiau să își planifice mișcările cu șase – șapte pași înainte, lucru datorat inerție mari (tot echipamentul cântărea 60 kg pe Terra) și alunecării pe praful foarte fin. Un alt lucru pe care l-au constatat Aldrin a fost că diferența de temperatură la soare, față de cea de la umbră, simțită în Vultur, este insesizabilă în costum, doar la nivelul căștii, care l-a făcut să simtă răcoare la umbră.
După ce astronauții americani au înfipt steagul SUA în solul lunar, au avut o discuție cu președintele Richard Nixon printr-un telefon radio – transmițător, convorbire caracterizată de Nixon ca „cea mai importantă convorvire telefonică făcută din Casa Albă.” Inițial, Nixon avea pregătit un discurs lung pe care să îl citească în timpul convorbirii telefonice, dar Frank Borman, responsabilul NASA atașat la Casa Albă în timpul misiunii, a reușit să îl convingă să îl facă scurt și concis.
A urmat montarea echipamentului științific Apollo, care includea un seismograf pasiv și un laser retroreflector de mare distanță. Apoi Armstrong a „mers săltat” aproximativ 120 metri pentru a face poze de pe marginea Craterului de Est, în timp ce Aldrin a colectat mostre, folosind un ciocan geologic, fiind prima și ultima folosire a ciocanului în timpul misiunii Apollo 11. Multe din activitățile lor au durat mai mult decât se preconiza, așa că au trebuit să renunțe la jumătatea activității de recoltare a rocilor, căruia i-au fost alocate doar 34 de minute.
În timpul acestei perioade, Centrul de control al misiunii a folosit o frază codată pentru a-l anunța pe Armstrong că pulsul și respirația sunt mari și că ar trebui să se relaxeze. Acest lucru se datora vitezei cu care se mișca de la o sarcină la altă, presat de timpul care se scurgea. Totuși, valorile au rămas în parametri normal, lucru care a făcuit Centrul de control să le prelungească cu încă 15 minute activitățile.
Intoarcerea. Aldrin a intrat primul în Vultur. Cu mici dificultăți, astronauții au ridicat filmele și două cutii conținând mostre, cu o greutate de 21,55 kg de pe suprafața lunară, cu un cablu cu troliu. Armstrong i-a reamintit lui Aldrin de săculețul cu obiecte personale din buzunarul său, care a fost aruncat. Apoi a urcat și Armstrong în modulul lunar. După ce au trecut pe modul care permitea întreținerea vieții pe modulul lunar (ML), astronauții au aruncat din modul echipamentele, sistemul de întreținere al vieții, cizmele utilizate pe suprafața lunară, aparatul foto Hasselblad și altele, pentru a micșora masa de decolare. Apoi au represurizat modulul lunar și au trecut la programul de somn.
În timp ce se mișca prin cabină, Aldrin a rupt din greșeală întrerupătorul automat, lucru care a stârnit ceva îngrijorare la centrul de comandă a misiunii, deoarece se putea ca motorul, care era conectat la acel întrerupător să nu mai pornească, lăsându-i pe astronauți pe Lună. Din fericire, un pix a fost folosit cu succes pentru a activa întrerupătorul. Dacă această soluție nu funcționa, circuitele ML puteau fi reconfigurate pentru a permite pornirea motoarelor și ascensiunea.
După aproximativ șapte ore de odihnă, exploratorii au fost treziți de Houston pentru a pregăti procedurile de reîntoarcere. Două ore și jumătate mai târziu, la ora 17:54 TU (20:54 TLR), a început ascensiunea, cu scopul de a se reîntâlni cu pilotul modulului de comandă Columbia, Michael Collins, aflat în continuare pe orbita lunară.
După mai mult de 2½ ore petrecute pe suprafața lunară, astronauții au lăsat în urmă instrumente științifice precum retroreflectorul utilizat pentru experimentul de măsurare a distanței Lună – Pământ cu ajutorul laserului, dar și un seismograf pasiv pentru a măsura cutremurele de pe Lună. Au lăsat de asemenea un steag american, o insignă a misiunii Apollo 1 și o placă, montată pe o placă a motorului de aselenizare care a rămas pe Lună, pe care erau două desene ale Pământului (reprezentând emisfera vestică și cea estică, o inscripție cu semnăturile astronauților și a președintelui Richard Nixon. Inscripția era „Here Men From The Planet Earth First Set Foot Upon the Moon, July 1969 A.D. We Came in Peace For All Mankind.” (Aici Omul De Pe Planeta Pământ A Pus Pentru Prima Dată Piciorul pe Lună, Iulie, 1969, d.Hr. Venim Cu Gânduri Pașnice în Numele Omenirii.). Au mai lăsat și un săculeț conținând o replică din aur a unei ramuri de măslin ca și simbol tradițional al păcii, dar și un disc de silicon conținând mai multe mesaje. Acesta conținea mesaje de salut și pace din partea președinților americani Eisenhower, Kennedy, Johnson și Nixon alături cele ale altor 73 de lideri de stat, inclusiv din România prin vocea președintelui Consiliului de Stat al R.S. România, Nicolae Ceaușescu.
Acel disc mai conține o listă cu liderii Congresului american, o listă cu membrii Congresului american care au reglementat activitatea NASA, și una cu directorii NASA. În cartea sa din 1989 Aldrin menționează că printre obiectele trimise au fost și medalii sovietice care îi comemorau pe cosmonauții Vladimir Komarov și Iuri Gagarin.
O eroare de proiectare a misunii i-a mai periclitat pe cei trei astronauți în timpul revenirii pe Terra cu modulul de comandă. După decuplarea de ultima treaptă a rachetei, care i-a adus de pe orbita Lunară spre Pământ, ei au acționat motoarele la momentul prevăzut pentru corectarea traiectoriei de revenire în atmosfera terestră, o operație care necesită o mare precizie, având o fereastră de aproximativ 5 grade pe care se pot înscrie. Dacă ratează unghiul nu se mai pot face corecții, urmările putând fi fie a se pierde în spațiul cosmic, fie a arde la reintrarea în atmosferă. Problema a fost că motorul de care s-au separat nu a fost prevăzut cu dirijare pe altă traiectorie și a căzut pe o traiectorie apropiată de a lor, spărgându-se în bucăți arzânde, pentru că acesta nu era prevăzut cu scut termic, periculos de aproape de ei.
Și la misiunile următoare li s-a spus astronauților de această problemă neremediată, ei putând urmări căderea motorului în apropierea lor o bună parte a traiectoriei de întoarcere. Din fericire, nu au fost incidente, decât la una dintre următoarele misiuni când i s-a deteriorat o parașută, amerizând cu o viteză mai mare decât cea prevăzută.
Astfel s-a scris o pagină de istorie a cunoașterii umane, un efort științific care din păcate nu a mai fost reeditat de 50 ani, prioritățile politicienilor devenind cu totul altele între timp. Avansul cunoașterii cosmosului nu a mai fost o prioritate la fel de bine văzută de către ei.
(foto National Geographic)
Mulțumim lui Ben Feist, (Spaceflight Data Management and Data Visualization NASA) pentru materiale, foto NASA